Zorii din Alexanderplatz (Berlin #2) - Fabio Geda, Marco Magnone

În general eu sunt destul de loială seriilor începute. Nu prea îmi vine să las o poveste neterminată, și ca să fiu sinceră nu prea am avut cărți pe care să le fi început și să nu le fi terminat. Poate și pentru că sunt o optimistă incurabilă chiar dacă o carte nu începe chiar bine mă străduiesc să o termin în speranța că până la urmă va deveni interesantă.

Pe undeva simt că în ceea ce priveşte seria "Berlin"  a italienilor Fabio Geda si Marco Magnone este din ciclu din ce în ce mai bine. Pentru ca volumul 1 nu s-a terminat în suspans nu aveam nici un fel de aşteptări în ceea ce priveşte volumul 2. Cumva cei doi au talentul nu numai de a începe o poveste dar şi de a o termina până la finalul volumului.



Ca şi anterior "Zorii din Alexanderplatz" se concentreaza pe un singur eveniment central evoluţia personajelor întâmplându-se natural pe fundalul evenimentului major pe care se concentrează acţiunea cărţii.

Recunosc că deşi cartea nu este foarte mare (are 224 de pagini) mie mi-a trebuit câteva luni să o termin şi asta pentru că o perioadă am vrut să iau o pauză de distopii (deşi aşa cum spuneam în recenzia volumului 1 pe care puteţi să o citiţi aici  e mai curând o istorie alternativă)

După ce am terminat de citit cartea i-am dat nota 2 (sistemul de notare Goodreads) simţind că este mai curând un 2,5. După un timp am reflectat şi am ajuns la concluzia că este mai aproape de 3 decât de 2, prin urmare mi-am schimbat nota la 3 (după cum menţionam în multe ocazii sistemul nu acceptă fracţii de notă).

Cred că am avut aceeaşi dilemă şi cu primul volum pentru că de fiecare dată îmi pun cumva aşteptările cu mult mai sus decât ar trebui. În final este o poveste despre un grup de copii care încearcă să supravieţuiască într-o lume nu doar fără reguli, dar şi într-o lume fără speranţă.  Pentru că acţiunea este construită atât de bine nu realizezi că povestea nu este despre nişte copii care fugăresc o panteră ci despre nişte copii abandonaţi de soartă.

Şi poate că asta este de fapt frumuseţea poveştii că te face atât de des să uiţi fundalul şi să priveşti acţiunea ca şi cum ai urmări un grup de copii care se joacă dea Robinson Crusoe. Şi apoi te loveşte realitatea, copii aştia nu se joacă. De fapt sunt extrem de serioşi, pentru ei lucrurile care nouă ni se par banale şi controlabile sunt adevărate tragedii.

 Mi-a plăcut enorm că a luat acţiunea de acolo unde o lăsase la finalul  „Focurilor din Tegel”. Şi deşi pare un detaliu minor, de fapt este extrem de important. Pentru că personajele noastre cresc şi pe măsură ce cresc se apropie de momentul acela când virusul îi va lua chiar înainte de a deveni adulţi.

Mi-a plăcut felul în care relaţile dintre personaje evoluează şi cresc împreună cu personajele. Iar evoluţia asta este atât de subtilă încât realizezi abia la final cam cât de mult s-au schimbat şi cât de mult au crescut. Şi cam tot atunci te întristezi pentru în acelaşi timp realizezi că povestea lor se apropie de final.

Am decis că momentan nu voi trece la volumul 3 pentru că mi-aş dori să îmi concentrez toată atenţia pe poveste pentru că simt că nu am făcut asta primele două volume, iar povestea simt că merită toată atenţia mea.