Întâlnirile mele cu autori români au fost puţine în afara şcolii, poate şi pentru că ani de zile ne-au fost forţaţi pe gât într-o formă care nu are nici o legatură cu plăcerea de a citi şi a descoperi. După şcoală am avut câteva încercări timide – Cella Serghi a fost de departe surpriza mea cea mai plăcută (însă asta este o altă poveste pentru un alt moment).
Am început să citesc „Între cer şi pământ” a lui Liviu Radu acum ceva timp în urmă, însă am terminat cartea recent, în mare parte şi datorită faptului că am avut o pauză destul de mare de lectură (am mai pomenit de ea săptămânile trecute) şi pentru că şi cartea mi-a permis să fac lucru acesta.
„Între cer şi pământ” este o colecţie de povestiri care nu au nimic în comun una cu alta, fapt ce îţi permite să citeşti o poveste şi apoi sa faci o pauză. Cele 9 poveşti care alcătuiesc cartea sunt:
- Călătoria împuternicitului imperial
- Despre infinit şi calculatoare
- Epitaf pentru Laura
- Pata albă, cavaler argintiu, panteră blondă
- O butelie din cer
- ARI
- Eu te-am iubit, Paraschivo
- Fuga domnească
- Între cer şi pământ
Povestile sunt, din punctul meu de vedere, extrem de diferite şi te poartă în tot felul de lumi : de la călătorii în spaţiu la cyborg, vrăjitori, lupte cu cavaleri, călătorii în universuri paralele, sfârşitul lumii (la propriu), lumi distopice conduse de suporteri ai echipelor de fotbal la şedinte de spiritism precum şi o interpretare umitoare a discriminării rasiale.
Pe Goodreads i-am dat nota 3 din 5 pentru că deşi au fost poveşti care m-au fascinat precum Călătoria împuternicitului imperial, Pata albă, cavaler argintiu, panteră blondă şi Între cer şi pământ, unele dintre ele au fost doar OK, şi cred că una sau chiar două nu m-au atins în nici un fel.
Faptul că poveştile nu au legătură între ele mi-au permis să le citesc intercalat cu alte cărţi, iar pentru mine personal a fost un mare plus în perioada mea de „linişte”.
De departe povestea mea preferată a fost „Călătoria împuternicitului imperial”, însă nu atât datorită poveştii în sine care după o perioadă devine doar o poveste a unui drum, drum care nu se termină odată ajunşi la destinaţie, de fapt nu se întâmplă nimic interesant la finalul călătoriei. Prin urmare nu drumul m-a intrigat ci primele pagini care nu au legătură cu drumul în sine decât tangenţial, însă în aceste prime pagini Liviu Radu introduce o lume uimitoare despre care însă nu prea vorbeşte. Recunosc că m-a lăsat cu sentimentul că vreau mai multe, iar exact acesta este sentimentul pe care vreau să îl am când citesc o carte, să vreau mai mult.
Îmi place mult stilul lui de scris, deşi pe alocuri am avut senzaţia că e un pic greoi sau un pic forţat, prin urmare nu numai că mi-am propus să mai citesc cărţi scrise de el, dar am şi trecut la pasul următor şi am cumpărat deja mare parte din romanele lui.
Cel mai important din povestea asta, pentru mine personal este faptul că după mult timp am început să prind curaj şi să citesc autori români, însă de data asta doar pentru plăcerea de a citi, iar ce descopăr îmi place mult.
0 comentarii:
Post a Comment