Sunday, 21 January 2018

Ramasitele zilei - Kazuo Ishiguro

Am cumpărat cartea „Rămăşiţele zilei” de la Gaudeamus pentru ca fusese aleasă în grupul meu de pe Goodreads „cartea lunii decembrie” , iar mie îmi place mai mult sa citesc versiunea fizică pe hârtie. 

Următoarea perioadă de timp am fost destul de ocupată cu tot felul de lucruri la birou, ceea ce a determinat să ajung şi mai obosită acasă decât în mod normal aşa că am reuşit să mă apuc să o citesc abia cu puţin înainte de Crăciun. Apoi am fost plecată şi pentru că ştiam că nu am nici o şansă să citesc am lăsat cartea acasă. În final am reuşit să termin undeva la începutul lunii ianuarie – cam acum două săptămâni.


Întrucât aşa cum spuneam şi săptămâna trecută pentru mine mutatul la Bucureşti m-a zdruncinat destul de mult, încă nu am reuşit să îmi revin (ştiu că au trecut doi ani .... but life), prin urmare o recenzie întârziată la o carte foarte bună.

Pe Goodreads i-am dat nota 4 din 5, însă în realitate e mai curând un 4,5 , dar pentru că sistemul nu îţi dă posibilitatea decât note întregi e mai aproape de 4 decât de 5.

Polirom scrie pe coperta romanului : „o tulburătoare poveste de dragoste pe fundalul Angliei aflate în pragul celui de-al Doilea Război Mondial.”  Serios? Am citit aceeaşi carte? Adică înţeleg povestea de dragoste că este acolo, dar „tulburătoare”? Pentru că James Stevens pe care l-am citit eu nu este aşa „tulburător” . Şi „pe fundalul Angliei aflate în pragul celui de-al Doilea Război Mondial.”? Serios? Adică Stevens vorbeşte la un moment dat de nişte întâlniri din casa Darlington cu Ribbentrop, însă rolul lui în aceste întâlniri a fost extrem de limitat (impus prin natura meseriei lui de majordom cât şi prin natura lui personală). Iar Anglia cel puţin din perspectiva călătoriei lui Stevens e cumplit de .... normală, nici urmă de alarmare că vine un război (ca să nu mai spun că din câte înţeleg eu acţiunea se petrece după al Doilea Război Mondial şi nu înainte). Uneori editurile ar trebui să facă nişte recenzii mai bune, că asta nu e bună.

Dar să revenim la carte. Sunt rare cărtile scrise la persoana I care pe mine personal să ma prindă, de cele mai multe ori vezi dincolo de personaj stângăcia autorului care nu a trăit povestea şi rupe din magia poveştii, însă Ishiguro face o treabă impecabilă. Ishiguro reuşeşte să se transpună atât de bine în personajul său încât ai senzaţia că citeşti memoriile cuiva.

Călătoria lui Stevens prin Anglia presărată atât în momentele de popas cât şi pe drum de amintirile sale cu domnisoara Kenton îţi dă senzaţia unui jurnal personal aşa că au fost momente când m-am simţit stingherită ca şi cum nu ar fi trebuit să citesc lucruri atât de intime, personale.

Povestea de dragoste nu este greu de intuit, încâpăţânarea lui pe tot parcursul anilor să îi spună „domnisoara Kenton” deşi ea este căsătorită şi are o familie a ei este mai mult decât edificatoare. Apoi este faptul că nu stăruinţele dlui Farraday l-au convins să plece ci scrisoarea domnisoarei Kenton. El nu îşi recunoşte niciodată sentimentele la modul oficial, însă ele sunt acolo, sunt clare de la început până la sfârşit.

Finalul cărţii apare previzibil de undeva de la mijlocul cărţii, cam de la momentul când domnişoarea Kenton realizează că Stevens este o cauză pierdută pentru ea. Poate acesta este singurul minus al cărţii, însă pe de altă parte având în vedere întreaga viaţă a lui Stevens apare naturală previzibilitatea.

Nu am văzut filmul, mama mea mi-a povestit câte ceva în seara asta, pare a fi diferit de carte, însă nu ştiu dacă vreau să îl văd, dar dacă îl voi vedea promit să fac o recenzie comparativă.
Share:

0 comments:

Post a Comment