Înainte de Crăciun am avut o discuţie lungă cu o prietenă foarte bună. Una din sesiunile noastre de vorbit odată pe lună timp de de 2 ore despre tot ce ni s-a întâmplat în viaţa noastră de când am vorbit ultima oară şi până atunci. Evident că pe lângă lucruri din viaţa personală, ultimele modificări în legile ţării etc vorbim şi despre ce am mai citit, ce filme am mai văzut şi ce seriale ne captează. Atunci mi-a zis că are mai bine de o lună de când urmăreşte un serial nou „Call the midwife”.
Cred că la momentul discuţiei a povestit cam 5 minute despre „Call the midwife” şi apoi am schimbat subiectul. Cam la o săptămână după discuţia aceea am terminat de văzut ultimul sezon din „The 100” (de când m-am mutat în Bucureşti am rămas în urmă şi cu cititul şi cu serialele şi cu ... cam tot). Am stat câteva zile pe gânduri dacă să mă aventurez în cele 2 sezoane de „Supernatural” restante, însă cumva am zis că e prea mult şi că poate ar fi mai bine să nu ma apuc chiar acum că simt că nu mă voi putea opri şi nu am timp de aşa ceva, am multe de făcut în perioada asta.
Cu toate astea vroiam ceva de pus pe masă în bucătărie în timp ce gătesc, sau pe TV în timp ce calc, sau orice altceva mai am eu de făcut prin casă (tableta s-a dovedit extrem de utilă în perioada de când m-am mutat). Cam atunci mi-am adus aminte de discuţia pe care am avut-o cu prietena mea referitoare la „Call the midwife” şi am zis : „hai să îi dau o şansă, nu are ce să strice şi va fi o distracţie uşoară în perioada asta, care nu îmi va ocupa prea mult timp”.
Nu e greu de ghicit că serialul m-a prins aşa de tare că am terminat de văzut toate sezoanele în mai puţin de o lună – poate era o idee mai bună să mă îndrept către „Supernatural”.
Povestea are la bază memoriile lui Jennifer Worth care a lucrat la finalul anilor 1950, începutul anilor 1960 ca asistentă medicală (moaşă) pentru un ordin religios într-unul din cartierele sărace ale Londrei. Serialul descrie, dincolo de cazurile şi pacienţii de care trebuie să aibă grijă, viaţa de zi cu zi a atât a asistenelor cât şi a membrilor comunităţii.
Motivul principal pentru care am rămas lipită de serial timp de o lună este respectul deosebit arătat în a descrie cât mai bine realitatea umană după război. Dacă la început Jenny apare ca şi personaj în film (primele 2 sezoane), după plecarea ei din ordin serialul s-a dezvoltat şi a crescut descriind cu destul de multă acurateţe evenimente istorice esenţiale din acea perioada : de la criza din Cuba, la introducerea pilulei contraceptive, imigrarea de după război, baby boom sau scandalul Thalidomide (un medicament care a dus la apariţia de malformaţii la noi născuţi)
Nu pot să spun că m-am ataşat de un personaj în mod deosebit, toate au o poveste a lor de spus care te prinde fără să realizezi - Trixie ne vorbeşte de efectele depresiei cauzate de război nu numai asupra soldaţilor cât şi a familie lor, Patsy are o poveste cumplită despre copii din lagăre, fiecare are o tragedie de povestit ca urmare a războiului. Poate din când în când avem nevoie să ne aducem aminte că într-un război toate lumea pierde, singura care învinge este moartea, iar la final rănile se vindecă după mult prea multe generaţii. 60 de ani nu sunt suficienţi să uităm că nu mai vrem să trecem din nou printr-un război.
A fost o supriză plecarea lui Jenny în condiţiile în care şi în prezent fiecare episod începe şi se termină cu vocea ei matură ca o formă de prefaţă şi de rezumat la tot ce ar trebui să însemne povestea spusă în acel episod.
Evident că voi căuta cartea să o citesc, cred că am văzut-o la Cărtureşti – online – ediţia în engleză, pentru că nu a fost încă tradusă în română. Între timp aştept noul sezon , nu mai este mult, doar o săptămână. Până atunci sper să termin cartea care o am pe noptieră precum şi ultimul sezon din „Supernatural” (mi-am facut curaj între timp).
0 comentarii:
Post a Comment