Thursday, 2 August 2018

Fahrenheit 451 - Ray Bradbury

Povestea cu mine şi cu Fahrenheit 451 este destul de complexă. Prima dată am văzut filmul – cel din 1966, cel de acum încă nu am ajuns la el. Apoi după destul de mulţi ani – filmul l-am văzut când eram în liceu – am văzut cartea în timp ce eram la cumpărături. În general eu nu cumpăr cărţi din supermaket pentru că am senzaţia că pătrunjelul şi cărţile nu prea se amestecă. De data aceasta s-a amestecat cu detergent şi şerveţele umede. Şi chiar şi aşa a stat cam jumătat de an la mine în bibliotecă până m-am decis să o citesc.

Fahrenheit 451 este o carte complexă, mai ales în contextul anului 2018. Asta pentru că la momentul când a fost scrisă – 1953 - multe din lucrurile descrise acolo erau SF , la propriu, însă astăzi foarte multe dintre ele sunt realitate (pereţii ecran, sutele de programe imbecile de la posturile de televiziune care nu fac nimic şi nu spun nimic etc.). În contextul cărţilor electronice şi al cărţilor audio (şi eu le apreciez pe ambele) arderea fizică a cărţilor din hârtie nu mai pare aşa o problemă.

Însă Fahrenheit 451 nu îşi propune să prezinte o lume distopică sau o istorie alternativă ci mai curând este o metaforă a unei societăţi în care valorile sociale sunt răsturnate. Interzicerea cititului şi arderea cărţilor este de fapt vârful mic a unui ice-berg foarte mare. De fapt problema nu este interzicerea cititului cât mai ales modul în care oamenii aleg să trăiască fără sentimente şi fără o legătură personală emoţională anesteziaţi de droguri şi programe TV imbecile (momentul în care Clarisse povesteşte despre cină simplă a familiei ei este definitoriu în evoluţia ulterioară a lui Guy)

Nu ştiu dacă are sens să vorbesc despre linia acţiunii pentru că deşi ajută în final la formarea impresiei generale acţiunea în sine nu spune prea multe, iar personajele pe langă faptul că nu au profunzime nici nu par a aduce nimic nou. 


Eu i-am dat nota 5 din 5 (sistemul de notare Goodreads) şi asta pentru că impactul mesajului este atât de puternic.

Într-un interviu Ray Bradbury spunea că Fahrenheit 451 nu este o poveste despre cenzura impusă de guvern cât mai curând este o poveste despre cum televiziunea distruge interesul în a citi literatură. Este despre cum oamenii sunt transformaţi în idioţii de către televiziune. Bradbury spunea ca : „Televiziunea îţi dă date despre Napoleon, însă nu îţi spune şi cine a fost” în final televiziunea „împrăştie”ceea ce el numeşte "factoids" şi nu cunoaştere – te umplu cu atât de multe informaţii inutile încât de simţi plin. Temerea lui în 1953 era că televiziunea în final va ucide cărţile. Din păcate toate acestea sunt parţial adevărate având în vedere efectul substanţial pe care televiziunea îl are în forma ştirilor.

Odată ce începi să vezi cartea din această perspectivă devine interesant faptul că Bradbury nu vede statul ca fiind principalul vinovat, ci oamenii. Spre deosebire la romanul 1984 a lui Orwell (găsiţi recenzia completă aici), unde guvernul foloseşte televiziunea ca o formă de îndoctrinare, în Fahrenheit 451 televiziunea are mai curând efectul unui drog (Mildred este implicată emoţional în „familia” din „peretele ecran” şi este dispusă să renunţe la soţul ei atât timp cât „familia” , şi prin urmare ecranul, este protejată).

Societatea prezentată în Fahrenheit 451 nu are nimic din totalitarismului din 1984. În fapt este o societate democratică în care oamenii au decis să distrugă cărţile nu guvernul. Este un moment în care căpitanul Beatty povesteşte cum a început totul, cum cărţile au fost „scurtate” iniţial, apoi s-a tot tăiat din ele şi s-a făcut un rezumat, la rezumat, la rezumat , la rezumat până când nu a mai rămas nimic din ele, iar bibliotecile au rămas goale. Iar toate acestea au fost înlocuite de ecrane imense. E uşor să te pierzi în acţiune, să te pierzi în detaliul privind arderea cărţilor şi să pierzi esenţialul. Tot căpitanul Beatty este cel care arată realitatea : nu cărţile sunt interzise, cititul este interzis.



Multe dintre temerile lui Bradbury s-au adeverit, iar în prezent nu doar televiziunea este un pericol ci şi internetul. Poate eu am văzut mai bine de cât oricând săptămâna trecută când am fost în concediu într-o locaţie fără prea mult acces la internet sau televiziune. Rezultatul final a fost că am citit 5 cărţi în mai puţin de o săptămână. Nu realizezi impactul major pe care îl are media decât atunci când eşti pus în astfel de situaţii, când eşti rupt de toate lucrurile care îţi bâzâie constant în urechi, ca un zgomot permanent de fundal, fără lumina albastruie, artificială a ecranelor de televizor, calculator, telefon sau tabletă. 

Recent am văzut un clip a lui John Green pe canalul lui de youtube în care supunea că din punctul lui de vedere prepoziţia corectă pentru momentul când foloseşte telefonul este „in the phone”, pentru că senzaţia este mai curând de detaşare de locul fizic în care te afli şi prin urmare nu mai „eşti” unde „eşti” fizic ci chiar „exişti” şi trăieşti în telefon. (puteţi vedea clipul aici)

Din când în când este obligatoriu să facem o pauză şi să vedem lucrurile reale. Din când în când este obligatoriu să avem un moment în care luăm o cină simplă cu familia în care să vorbim despre cum au crescut puii de raţă din parc.
Share:

0 comments:

Post a Comment